În noiembrie, în Quebec, revin aceleași gesturi. Anvelopele de iarnă înainte de 1 decembrie. Frunzele de strâns o ultimă dată. Paltonul scos din dulap. Nimeni nu-i reproșează toamnei că nu este vară. Ne pregătim, pur și simplu.
Cu noi înșine suntem adesea mai puțin răbdători. Am vrea să fim productivi tot timpul, disponibili tot timpul, cu chef tot timpul. Ca și cum o viață reușită ar trebui să semene cu o lună iulie care nu se mai termină.
Eclesiastul a privit lumea fără iluzii. A văzut naștere și moarte, sădire și smulgere, plâns și râs. Nu spune că toate au aceeași valoare. Spune că fiecare lucru își are clipa lui și că clipa aceasta nu ține mereu.
Mă gândesc la anumite perioade pe care aș fi vrut să le sar. Privind înapoi, adesea acolo a prins rădăcini ceva, fără zgomot.
Putem primi anotimpul în care suntem. Să încetinim când zilele se scurtează. Să păstrăm Sabatul ca o întâlnire, nu ca un lux. Să facem astăzi ce i se potrivește zilei de astăzi.
Anotimpurile trec. Fiecare aduce ce numai el poate da.